Ayatollahii pizdei

Partea a doua a filmului lui Lars von Trier, Nymphomaniac Vol. II a fost interzisă în cinematografele din România. Pudibondul Centrul Național al Cinematografiei s-a transformat într-o instituție guvernată de vreun ayatollah și a decis că românii nu sunt în stare să discearnă și se vor teme de pizdă, se vor teme de pulă, se vor teme de sâni și sex. La fel, românii vor ieși din sălile de cinematograf și își vor lua nevestele, femeile își vor lua soții, iubiții, amanții și se vor apuca să se izbească peste fund până le va da sângele.

Toată țara va fi un țipăt, vor curge râuri de spermă în momentul când poporul acesta ar fi văzut filmul, femeile se vor uda instantaneu. Cine va mai munci pentru ayatollahul Ponta? Cine va mai duce mai departe moralitatea unui popor? Cine se va mai închina la Catedrala Neamului? Cine va putea face asta atunci când tot poporul se va sado-masochiza?

De fapt, sado-masochismul vine din partea CNC. Dar nu e din ăla plăcut. E la fel de dramatic ca și în Nymphomaniac. Dacă acolo, personajul principal este dependent de sex, aproape până la durere, așa și în România, acest Centru al Cinematografiei, cunoscut pentru mediocritatea sa dusă la extrem, e condus de o dependență de pudibonderie, mediocritate și oameni seci. De femei care se sperie la pulă și bărbați care nu știu ce să facă atunci când văd o pizdă.

Da, speriați-vă că am folosit pizdă. Așa e și în Nymphomaniac. Se folosește peste tot “cunt”, tradus foarte prost ca vagin. E pizdă, domnilor. E o pizdă udă și excitată. Despre asta e vorba. Despre nimic mai mult. E ceea ce vedeți, domnilor, la nevestele voastre, atunci când știți ce trebuie să faceți. De cât timp nu ați mai văzut așa ceva? E o pulă, doamnelor. Erectă. Mare, mică, strâmbă, concavă, convexă. De cât timp nu ați mai văzut așa ceva?

CNC se teme că poporul ăsta va fi pervertit. Așa se teme și ayatollahul că vor face iranienii. CIne va mai vota atunci când poporul ăsta se va deda la acte de perversiune? Nu merge România mai departe. Suntem singura țară din Europa care a interzis filmul ăsta. Francezii au lăsat copiii de 16 ani să se ducă la cinematograf să-l vadă. De ce? Pentru același motiv pentru care sunt mai buni decât noi. Nu se tem de pulă și pizdă.

Pentru că am fost educați în familie să nu spunem cuvinte urâte, să nu vorbim despre asta. Și așa ajungem să vedem fete borțoase. Că nu au fost învățate de mame ce e aia ejaculare, că nu au învățat că sexul nu e despre concepție, ci și despre plăcere. De aia devin băieții niște proști infecți. Că nu au fost învățați că o femeie trebuie să fie excitată, că trebuie să se bucure de momentul ăla. Da, suntem un popor care de multe ori nu face sex, ci, scuzați-mă, doar se fute.

Nymphomanic Vol. II va putea fi văzut sigur la proiecții private, în cafenele, undeva. Eu zic să facem o mare vizionare în oraș. Să punem de-un cearceaf în viscol și să vedem pizdă și pulă pe ecran.

“Poporul ăsta vreți voi să-l opriți să râdă? Să-l dezvățați să râdă? De 2000 de ani poporul ăsta râde, cu sau fără voia cuiva. Și voi vreți să nu mai râdă, nu să nu mai iubească, să se plimbe pe stradă cu mutre lungi ca ale voastre de sfinți impotenți. Ce să facă poporul ăsta? Să cânte psalmi toată ziua? Asta vreți voi. O Românie cenușie și tristă. Fără joc, fără râs. Hai arhanghelilor, trageți. Ce mai așteptați, trageți. Glonțul împotriva râsului, poftiți” (E a doua oară, după episodul naționalist-creștin de la proiecția filmului “gay” de la NCTR, când folosesc citatul ăsta la final de text…)

 

Revoluţia de catifea a Iranului

Ştim atât de puţine despre Iran, încât dacă mi-ar fi zis cineva că au o industrie de modă nici nu mi-aş fi imaginat că ar fi adevărat. Dar iranienii se retrezesc timid la viaţă, după zeci de ani de revoluţia islamică. Arma lor e discretă, fină. Arma lor e îmbrăcămintea. În fruntea mişcării acestei revoluţii, la propriu, de catifea stă Farnaz Abdoli, o tânără de 26 de ani care a reinventat designul islamic. A luat prevederile poliţiei morale şi a arătat că poate face femeile din Iran să arate bine.

Am citit pentru prima oară despre Farnaz la începutul anului într-un articol de blog care vorbea succint despre evoluţia Iranului prin îmbrăcăminte. La capătul articolului, cu litere de-o şchioapă, numele lui Farnaz Abdoli. O tânără care în poza de profil de pe Facebook nu are hijab, eşarfa tradiţională purtată pe cap de iranience. Pentru ea, Facebook nu e un spaţiu public. Cum începe Revoluţia de Catifea din Iran prin fashion?

Farnaz Abdoli s-a născut în primăvara lui 1987 în Shiraz, Iran, într-o familie unde arta era importantă, mama ei croind haine şi ajutând-o pe tânără să ia calea esteticului. „Am studiat la Colegiul pentru fete Shiraz, secţia de artă şi design, iar facultatea am făcut-o în oraşul Sari, la Universitatea Saryian, secţia de design grafic“, mi-a povestit Farnaz. Ea a început legătura cu arta prin teatru, pe care l-a practicat de la 15 ani, de multe ori făcând chiar vestimentaţia actorilor.

POOSH, mai mult decât o firmă de haine

A face haine care să nu fie negre în Iran şi care să se folosească de simboluri florare e un act de curaj. La doi ani după absolvirea facultăţii şi după ce s-a mutat la Teheran, a vrut să ducă mai departe ceea ce a făcut în facultate şi a vrut să dea o identitate femeilor.

„Când am pus bazele POOSH aveam foarte multe obiective. Atât pentru mine, cât şi pentru brand. Însă unele sunt esenţiale: am vrut să introduc culorile în portul femeilor din Iran şi am vrut ca ele să aibă haine frumoase pe stradă. De ce nu? De ce nu ar putea femeile musulmance să se îmbrace frumos pe stradă?“, ţipă aproape Farnaz pe chat-ul de Facebook pe care vorbim, folosind trei semne de întrebare după acel „Why muslim women can’t dress well???“. Sunt puţine momente când semnele de punctuaţie lasă loc de interpretări emoţionale, lasă loc adevărului. Sau poate Farnaz (foto dreapta) e chiar sinceră şi simplă şi vrea doar să le îmbrace mai bine pe femei.

Ca orice jurnalist care vorbeşte cu cineva din Iran, am încercat să aflu câte ceva despre politica de acolo. „Farnaz, crezi că femeile au destule drepturi în Iran?“. Aproape retoric. „Scuză-mă, nu vreau să discut chestiuni politice. Voi avea probleme“. Răspuns corect. Pentru un scurt minut am uitat că vorbeam cu cineva din Iran, iar între noi ar putea sta şi un puternic aparat de informare şi securitate.

Colecţia primăvară-vară 2013

„Cred că poţi găsi valoare în creativitatea dintre limite“

„Potrivit principiilor islamice, femeile nu au voie să poarte fuste care să fie lipite de corp sau orice haine strâmte. De asemenea, hainele trebuie să acopere totul, în afară de faţă şi palme“, spune Farnaz. „Farnaz, dar am văzut în colecţia ta o rochie peste genunchi şi colanţi strâmţi, în culori vii. Cu ele ce se întâmplă?“.

În acel moment, iranianca râde şi spune simplu „Ştiu“. Se lasă o pauză de câteva minute, iar apoi îmi scrie „După colecţia mea de primăvară-vară, colanţii au fost interzişi în Iran“. Oricât de moderat ar fi regimul actual, colanţii sunt adversari politici, sunt instrumente ale Occidentului.

Reacţiile din Iran au fost, după cum mărturiseşte tânăra, duale şi bipolare. „Mulţi au apreciat colecţia şi au cumpărat produsele din micul meu butic din Teheran. Presa mi-a acordat foarte multă atenţie. Dar a existat şi o respingere dură venită din partea conservatorilor şi a extremiştilor islamişti“, mărturiseşte Farnaz. După prima colecţie, Farnaz a reuşit să facă 10.000 de dolari, dar, cu ajutorul familiei, a investit 200.000 de dolari în materialele pentru cea de-a doua colecţie şi pentru cea care urmează să fie lansată la finalul lui februarie. Echipa ei e formată din 40 de oameni, inclusiv croitori, modele şi vânzători. Totul la doar 27 de ani, într-un Iran conservator din punct de vedere islamic.

Evoluţia designului lui Farnaz Abdoli între 2012 şi 2014

Viitorul înseamnă pentru Farnaz continuarea aceleiaşi linii ca până acum, prin care va experimenta cu materialele, culorile şi broderiile florale. Nu va avea voie să facă pantaloni strânşi pentru femei, dar mantourile gri sunt înlocuite cu eşarfe lungi, pe tot corpul, care să ofere un şarm aproape parizian. „Încerc să fiu atentă şi la trecutul Iranului şi să combin modul cum ne îmbrăcam în trecut cu o tuşă modernă“, spune Farnaz. Abdoli doreşte să inoveze prin veselie. Acesta este singurul ei statement. Iar prin acesta se alătură designerilor săi favoriţi, dar care sunt plecaţi din ţară – Nimany (Nima Behnoud – designer iranian care trăieşte la New York şi care a introdus caligrafia persană pe hainele sale) şi Boris Bidjan Saberi, designer de origine iraniană, care s-a născut în Germania.

Anul 2014 înseamnă şi ieşirea internaţională, de ce nu întâlnirea cu designerul ei favorit, Valentino. În noiembrie, POOSH va debuta la Londra cu un show, dar a avut invitaţii şi din Danemarca.

La final, am întrebat-o cum s-ar schimba colecţiile ei dacă ar putea crea fără limite islamice. Farnaz a fost discretă toată conversaţia şi nu a alternat răspunsurile corecte politic cu cele care arătau limitele regimului. „Cred că poţi găsi valoare în creativitatea dintre limite. Impactul ar fi asupra tipului de haine, dar eu sunt bucuroasă că pot face munca de acum, că folosesc culori, imprimeuri florale şi aduc un suflu nou“, a încheiat Farnaz.

Colecţia toamnă – iarnă 2013/2014

Codul etic de îmbrăcăminte – o controversă

Îmbrăcămintea femeilor a fost subiect de controversă din 1979 încoace. Perioadele au alternat, iar duritatea sistemului a fost schimbată. În 2012, Poliţia a făcut raiduri în 53 de cafenele şi 87 de restaurante şi le-au închis pentru că serveau clientelor care nu erau îmbrăcate moral sau le permiteau să fumeze. De asemenea, 80 de standuri de mâncare au fost închise pentru că femeile care vindeau erau prea machiate. Femeile arestate riscau două luni de închisoare şi chiar lovituri de bici, o practică barbară într-o ţară care promovează islamul tradiţionalist.

Autorităţile declarau atunci, citaţi de presa internaţională, că o rochie neislamică este o problemă de securitate naţională şi un simptom al intruziunii Occidentului în afacerile Iranului. Şeful poliţiei din Teheran, Ahmad-Reza Radan declara atunci că „portul necorespunzător al hijabului e parte a războiului de catifea pe care-l poartă inamicul“.

Dar a venit luna noiembrie a anului trecut, iar noul preşedinte – Hassan Rouhani, mai liberal şi mai deschis, a ordonat poliţiei moralităţii din Iran să elimine din atribuţiile lor arestarea femeilor care nu respectă codul islamic de îmbrăcăminte. El a ordonat poliţiei iraniene să predea „proiectul modestiei“, reglementările privind îmbrăcămintea, către Ministerul de Interne. 26 de agenţii guvernamentale şi mii de voluntari au lucrat pentru a impune „moralitatea“ pe străzile din Teheran, iar în timpul campaniei electorale, Rouhani a promis că femeile se vor simţi mai protejate pe străzile din Iran.

Reglementări privind îmbrăcămintea

  • Capul trebuie acoperit de un hijab. Acest lucru nu înseamnă automat o eşarfă strânsă pe cap, ci una mai lejeră ca în alte ţări.
  • Corpul trebuie acoperit cu haine largi, ca o cămaşă bărbătească, un mantou sau un palton. Braţele nu trebuie să fie descoperite.
  • Picioarele trebuie să fie acoperite până la glezne. Se pot purta sandale. Blugii strânşi nu erau o problemă, dar Farnaz Abdoli mi-a spus că după colecţia ei au fost interzişi colanţii strâmţi, care erau folosiţi pe alocuri.

Legile împotriva femeilor din Iran

Odată cu revoluţia islamică din 1979, Iranul a devenit mai conservator. Limitările au afectat atât bărbaţii, dar şi femeile. Acestea din urmă au trebuit să adere la un cod de conduită islamic, care le influenţează viaţa de la cea de familie, până la modul cum trebuie să se îmbrace pe stradă. Legile împotriva femeilor sunt cuprinse în Constituţie, Codul Penal sau Codul Civil.

Legi oficiale din Iran împotriva femeilor, potrivit Women’s Forum Against Fundamentalism in Iran, un ONG cu sediul în Boston, Massachusetts.

  • Articolul 18 din Legea Paşapoartelor – femeile căsătorite nu pot obţine un paşaport fără acordul soţului.
  • Articolul 21 din Constituţie – „Guvernul trebuie să asigure drepturile femeilor în toate privinţele, conform criteriilor islamice“. Această remarcă lasă loc de interpretări islamice, în funcţie de dorinţele clerului.
  • Articolul 102 din Constituţie – „Femeile care apar pe stradă sau în public fără hijab, vălul islamic, vor fi condamnate la 74 de lovituri de bici“.
  • Articolul 115 din Constituţie – „Preşedintele trebuie să vină din cadrul rejalului religios şi politic“. Rejal înseamnă bărbaţi cu rezultate excepţionale.
  • Articolul 162 din Constituţie – „Şeful departamentului de justiţie şi procurorul general trebuie să fie mojtahed (bărbat care poate da un decret)“.
  • Articolul 209 din Constituţie – „Un bărbat condamnat pentru că a ucis o femeie va fi executat doar după ce familia victima va plăti o taxă, numită Deyeh“. În articolul 300 din Codul Penal se menţionează că Deyeh-ul bărbatului este jumătate din cel al femeii. În 1998 Parlamentul a respins o prevedere de lege care stipula că femeile să poată primi aceeaşi moştenire ca bărbaţii. Acest lucru a fost respins, pentru că ar contraveni legii islamice, care pune viaţa femeii la jumătate din valoarea vieţii bărbatului.
  • Articolul 105 din Codul Civil – „Bărbatul este capul familiei“. O femeie nu poate părăsi casa fără permisiunea soţului, chiar dacă se duce la înmormântarea tatălui ei.
  • Articolul 1117 din Codul Civil – Soţul îi poate interzice femeii să practice orice meserie tehnică, dacă el consideră că acest lucru interferează cu viaţa familială.
  • Articolul 1133 din Codul Civil – Un bărbat poate să divorţeze fără avertisment, pentru orice motiv.